Două

  Era o zi de vară călduroasă și eu mă afundam în mândrie cocoțată pe undeva pe vârful unui deal - până te-a purtat vântul pe lângă mine și m-ai tras de mânecă, precum copiii pe părinți. Așa, cu un fel de indiferență nonșalantă, mi-ai cerut să mă schimb. Singura revelație pe care am avut-o în momentul acela a fost să clipesc. Un implus venit de nu știu unde m-a făcut să întreb:
 -Vrei să fi cea mai bună prietenă a mea?
 -Și cam ce implicș asta?ai evitat să-mi răspunzi.
 -Chestii obișnuite, să fii sclava mea pe viață și altele de genul ăsta.
 -Aaa..Zi așaaa..ok, accept. :)

*

    Știi, de atunci iubesc vântul. Acolo,în vârful acelui deal, am privit pentru prima dată în jos. Într-un fel (egoist spus), aveam lumea la picioare. Și tu te aflai lângă mine. Locul potrivit, momentul oportun. Mă întrebam de unde veneai, de ce mi-ai cere să mă schimb. Văzusem multe frunze, dar ca tine nici măcar una. Te-ai așezat fără nicio grijă lângă mine, te-a înțepat o albină și am început să râdem amândouă. Erai o frunză cu simțul umorului, am simțit asta. Și așa ai rămas.

*

    Prietenie cu o frunză.  Am învățat (și încă învăț) cum să am grijă de tine.  Ești încăpățânată. De fiecare dată când eu și sufletul meu încărcat ne-am făcut apariția, ai refuzat pur și simplu să ne întorci spatele.

  Timpul trece. Stau de vorbă cu o tanti și îi torn minciuni. În realitate, vreau, cu toată ființa mea, „cu o forță a dorinței și a speranței pe care numai un copil o cunoaște”, să fii nemuritoare. Da, tu. Încă mă întreb de ce ai venit la mine atunci. Poate că nu ești o frunză, suntem două frunze.

„Dacă poți să-mi spui că mă vei însoți oriunde în lume,cu siguranță vei face lumea mai bună pentru mine și din mine un om mai bun pentru ea, iar eu o să mă străduiesc, din toate puterile mele, să fac din ea o lume mai bună pentru tine.”