Eu și soarele meu
*
Pasul absent-Octavian Paler
Doar un pas ne desparte.
Nu știu dacă pasul absent e al meu sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui, eu pe altul și între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
și între noi curge noapte cotinuu
prin pasul absent.
*
Eu-ca orice planetă ce se respectă, am un soare. Datorită lui, cerul pe planeta mea e rozaliu albicios. De la el aștept lumină când zilele mele sunt triste, când nopțile sunt reci, când vântul îmi aduce suferință.
El-ca niciun soare, simte că lumea e fără margini, că frumusețea are pete și e trecătoare, că e prea mic. Din cauza asta e trist, din cauza asta a învățat să iubească florile, să zâmbească atunci când vede oameni care nu bănuie nimic despre toate aceste ”neliniști metafizice”.
Soarele meu e într-unul din acele goluri sufletești, când după o luptă aprigă, e incapabil de cel mai mic efort. Într-o seară a visat că era o simplă lună . De atunci crede că nu are atmosferă, nu are viață, că nu are lumină. Crede că ne desparte întunericul, când el nici măcar nu a fost vreodată înconjurat de nimicul numit metaforic ”întuneric” pentru a ști cum e. Poate ar trebui să-l învăt că ar putea numi ”întuneric” clipa în care ridică încet capul din pământ , se uită în sus și vede stelele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu